Uf, lumea asta! E din ce în ce mai greu de trăit în ea, nu-i aşa?
Afli cu stupoare că fiecare emoţie declasează creierul raţional, prin secretii hormonale neaprobate la centru. “Bucuria, fericirea, orgasmul te inunda cu un val de endorfine, pe cand grijile si tensiunile te atrag intr-un vartej al hormonilor stresului.”(CRISTIANA ALEXANDRA LEVITCHI , psiholog)
Şi unde mai pui că pentru a învinge stresul, metoda cea mai la indemînă, aceea de a ne vărsa năduful pe cei din jur, are eficienţa limitată. Produce o depresurizare momentană, dar acţioneaza ca bumerang prin autoculpabilizarea în care eşuăm ulterior şi prin deprecierea relaţiilor, ca să nu mai vorbim de traumele pe care le producem celor dragi. Mai ales dacă cei pe care ne căşună sunt copiii sau partenerul/partenera noastră.
Cele mai simple metode de reechilibrare emoţională, etice, morale, şi chiar dăruitoare, pentru că transformă energia nu o împrăştie la frecvenţă nocivă, sunt: RÎSUL şi FRUMOSUL.
Acestea două, sunt instrumente vitale precum focul şi roata. Ele ne pun în mişcare capacităţile benefice ale firii, transformînd reziduurile care altfel ne otrăvesc, dar şi reîncărcîndu-ne bateriile cînd suntem epuizaţi.
Observăm că un om capabil sa se amuze, adică să se joace cu bune intenţii - nu vorbesc aici de miştocari şi de zeflemitori, să fie clar - e un om tonic, care dezamorsează situaţii conflictuale smulgîndu-ne zîmbetul salvator. Îi vom rîvni totdeauna compania. În fond, cred că am băgat de seamă fiecare că aproape toate conflictele cotidiene privite ulterior devin banale.
Şi desigur, putem învăţa noi înşine să ne dezvoltăm acest simţ, fiindcă nici unul dintre noi nu ne-am născut fără el. În sublima sa grijă, VIAŢA ne-a înzestrat bine şi complet pentru Marele Joc! Aşa că purtăm cu noi, în înscrisurile secrete, cele două instrumente despre care vorbim. Prin natura Jocului însă, ele nu ne sunt băgate în traistă. E nevoie să le alegem.
Să luăm de pildă rîsul. Minunea mea a început cînd am descoperit că cea mai la îndemînă sursă de rîs sunt eu însămi. Mă puteam amuza colosal doar urmărindu-mi cu duioşie, chiar cu tandreţe stîgăciile, căutările, gropile în care călcam, aşa cum procedezi cu copiii. Amuzîndu-mă, reuşeam de multe ori să evit încrîncenarea şi puteam privi mai amplu, ca şi cum aş fi urmărit pe cineva şi-l puteam observa din mai multe unghiuri. Astfel am descoperit că rîzînd vedeam lucrurile diferit decît atunci cînd mă încruntam. VEDEAM mai multe. Curînd am început să-mi dau seama că rîzînd, eram mai bună cu mine şi învăţam mai repede. Învăţam şi din greşeli. Cînd apuci să te încrunţi, îţi iese din minte că tu eşti cel care alege/fabrică experienţele ca să înveţi din ele şi te apuci, cu mare sîrg, să cauţi ţapul ispăşitor. În acest moment s-a dus învăţarea. Rămîi în acelaşi stadiu, cu aceeaşi nevoie de explicaţii. Iar Viaţa, care e totalmente de partea ta, ce să facă? Ţi le dă. Şi-aşa o iei de la capăt, repeţi aceleaşi greşeli, calci în aceleaşi străchini, cauţi iar ţapi ispăşitori... pînă te prinzi şi te bufneşte rîsul! Vestea bună e că într-o zi, cu siguranţă te bufneşte rîsul!
Procesul de trezire începe de obicei cu o întrebare. Sau mai multe, după caz. Atunci eşti salvat. Deschizi OCHII.
Afli cu stupoare că fiecare emoţie declasează creierul raţional, prin secretii hormonale neaprobate la centru. “Bucuria, fericirea, orgasmul te inunda cu un val de endorfine, pe cand grijile si tensiunile te atrag intr-un vartej al hormonilor stresului.”(CRISTIANA ALEXANDRA LEVITCHI , psiholog)
Şi unde mai pui că pentru a învinge stresul, metoda cea mai la indemînă, aceea de a ne vărsa năduful pe cei din jur, are eficienţa limitată. Produce o depresurizare momentană, dar acţioneaza ca bumerang prin autoculpabilizarea în care eşuăm ulterior şi prin deprecierea relaţiilor, ca să nu mai vorbim de traumele pe care le producem celor dragi. Mai ales dacă cei pe care ne căşună sunt copiii sau partenerul/partenera noastră.
Cele mai simple metode de reechilibrare emoţională, etice, morale, şi chiar dăruitoare, pentru că transformă energia nu o împrăştie la frecvenţă nocivă, sunt: RÎSUL şi FRUMOSUL.
Acestea două, sunt instrumente vitale precum focul şi roata. Ele ne pun în mişcare capacităţile benefice ale firii, transformînd reziduurile care altfel ne otrăvesc, dar şi reîncărcîndu-ne bateriile cînd suntem epuizaţi.
Observăm că un om capabil sa se amuze, adică să se joace cu bune intenţii - nu vorbesc aici de miştocari şi de zeflemitori, să fie clar - e un om tonic, care dezamorsează situaţii conflictuale smulgîndu-ne zîmbetul salvator. Îi vom rîvni totdeauna compania. În fond, cred că am băgat de seamă fiecare că aproape toate conflictele cotidiene privite ulterior devin banale.
Şi desigur, putem învăţa noi înşine să ne dezvoltăm acest simţ, fiindcă nici unul dintre noi nu ne-am născut fără el. În sublima sa grijă, VIAŢA ne-a înzestrat bine şi complet pentru Marele Joc! Aşa că purtăm cu noi, în înscrisurile secrete, cele două instrumente despre care vorbim. Prin natura Jocului însă, ele nu ne sunt băgate în traistă. E nevoie să le alegem.
Să luăm de pildă rîsul. Minunea mea a început cînd am descoperit că cea mai la îndemînă sursă de rîs sunt eu însămi. Mă puteam amuza colosal doar urmărindu-mi cu duioşie, chiar cu tandreţe stîgăciile, căutările, gropile în care călcam, aşa cum procedezi cu copiii. Amuzîndu-mă, reuşeam de multe ori să evit încrîncenarea şi puteam privi mai amplu, ca şi cum aş fi urmărit pe cineva şi-l puteam observa din mai multe unghiuri. Astfel am descoperit că rîzînd vedeam lucrurile diferit decît atunci cînd mă încruntam. VEDEAM mai multe. Curînd am început să-mi dau seama că rîzînd, eram mai bună cu mine şi învăţam mai repede. Învăţam şi din greşeli. Cînd apuci să te încrunţi, îţi iese din minte că tu eşti cel care alege/fabrică experienţele ca să înveţi din ele şi te apuci, cu mare sîrg, să cauţi ţapul ispăşitor. În acest moment s-a dus învăţarea. Rămîi în acelaşi stadiu, cu aceeaşi nevoie de explicaţii. Iar Viaţa, care e totalmente de partea ta, ce să facă? Ţi le dă. Şi-aşa o iei de la capăt, repeţi aceleaşi greşeli, calci în aceleaşi străchini, cauţi iar ţapi ispăşitori... pînă te prinzi şi te bufneşte rîsul! Vestea bună e că într-o zi, cu siguranţă te bufneşte rîsul!
Procesul de trezire începe de obicei cu o întrebare. Sau mai multe, după caz. Atunci eşti salvat. Deschizi OCHII.
