Bună să vă fie inima, prieteni!
Dacă pentru a ne primeni văzul e nevoie să ne îngrijim ochii - a se vedea documentul ataşat - pentru o mai bună VEDERE, trebuie cu siguranţă să ne regăsim sufletul şi, mai ales acum, avem mare nevoie de pace interioară ca să VEDEM în ansamblu şi în detaliu ce se petrece în şi cu noi.
Aseară eram tare derutată de văzul meu pe care-l perturbasem sever în faţa televizorului, încercând să leg şi să dezleg evenimentele zilei ce se încheia lăsându-ne aproape perplecsi. Mă dureau ochii şi, ce-i drept, mă cam împiedicam de lucruri prin casă nemaiînregistrându-le contuturile, după ce am scos ochelarii şi i-am pus pe birou.
M-am culcat amarâtă. Mai mult pentru că nu înţelegeam. Nu puteam întrezări o viziune de ansamblu, tot ce aveam era o mâna de piese de puzzle fără legătură între ele.
La o bucată de noapte m-a trezit din somn un fulger interior care mi-a zguduit structura fără avertisment. M-am ridicat în capul oaselor şi în VEDEREA mea a apărut marea de oameni care s-a adunat ieri la miting, apoi mulţimile de grupuri de discuţie pe care le ascultasem pe diferitele posturi tv. Erau acolo şi pretutindeni tineri, adulţi, bătrâni, copii, femei şi barbaţi, săraci şi mai puţin saraci, bogaţi şi mai puţin bogaţi, faimoşi şi anonimi, oameni care au de muncă şi alţii care nu au avut niciodată, toate categoriile profesionale, oameni cu şcoală multă şi oameni cu mai puţină instrucţie... toţi uniţi în ideea de a protesta în faţa negrijei, a excluderii, a separării, a neiubirii omului de către om.
E drept că modalităţile de protest erau tot acelea ale excluderii, ale delimitării, ca în oglindă, dar ceea ce contează e că solidaritatea şi păşnicia, dansul şi cântecul lor plin şi de băşcălie şi de amărăciune, au fost mult mai puternice şi au arătat lumii faţa adevărată a poporului meu, faţa demnităţii umane care exprima grija faţă de semen, faţă de familie, exprimată preponderent cuminte şi frumos cu mijloacele sufletului.
Astfel, în VEDEREA mea, marele dar al zilei de ieri a fost acela al regăsirii solidarităţii care ne-a re-unit în iubire şi grijă faţă de aproapele nostru. Popor plămădit într-o religie a Iubiriii fiind, ne-am trezit ieri într-un moment de UNIME, îmreună ca UNUL în neacceptarea separării şi a excluderii. Sigur că vorbesc de o trezire simbolică, sigur că mi se poate reproşa idealismul cu care extrapolez un moment de revoltă la grandoarea Unimii, însă ceea ce nu se poate nega este faptul concret că majoritatea românilor aflaţi în stradă ieri îşi uitau propria amărăciune în faţa ameninţării bătrânilor şi a copiilor. De neacceptat i s-a părut românului în aceste zile, mai cu seamă tăierea pensiilor şi a indemnizaţiilor/alocaţiilor pentru copii. Şi asta, în contextul în care mai bine de trei sferturi din populaţie o duce prost şi se află, conform statisticilor, la limita insolvabilităţii.
Aşa se face că, în miezul nopţii care a trecut, sufletul meu binecuvântând sufletul neamului meu, mi-a fulgerat fiinţa cu bucuria demult pierdută de a mă fi născut român. E drept că nu m-a bătut niciodată gândul emigrării, dar obida că sufletul acestei naţii doarme m-a încercat de multe ori. De aceea semnele trezirii m-au făcut să mă bucur într-un moment în care starea generală de spirit e mult mai aproape de "Doină".
Dacă pentru a ne primeni văzul e nevoie să ne îngrijim ochii - a se vedea documentul ataşat - pentru o mai bună VEDERE, trebuie cu siguranţă să ne regăsim sufletul şi, mai ales acum, avem mare nevoie de pace interioară ca să VEDEM în ansamblu şi în detaliu ce se petrece în şi cu noi.
Aseară eram tare derutată de văzul meu pe care-l perturbasem sever în faţa televizorului, încercând să leg şi să dezleg evenimentele zilei ce se încheia lăsându-ne aproape perplecsi. Mă dureau ochii şi, ce-i drept, mă cam împiedicam de lucruri prin casă nemaiînregistrându-le contuturile, după ce am scos ochelarii şi i-am pus pe birou.
M-am culcat amarâtă. Mai mult pentru că nu înţelegeam. Nu puteam întrezări o viziune de ansamblu, tot ce aveam era o mâna de piese de puzzle fără legătură între ele.
La o bucată de noapte m-a trezit din somn un fulger interior care mi-a zguduit structura fără avertisment. M-am ridicat în capul oaselor şi în VEDEREA mea a apărut marea de oameni care s-a adunat ieri la miting, apoi mulţimile de grupuri de discuţie pe care le ascultasem pe diferitele posturi tv. Erau acolo şi pretutindeni tineri, adulţi, bătrâni, copii, femei şi barbaţi, săraci şi mai puţin saraci, bogaţi şi mai puţin bogaţi, faimoşi şi anonimi, oameni care au de muncă şi alţii care nu au avut niciodată, toate categoriile profesionale, oameni cu şcoală multă şi oameni cu mai puţină instrucţie... toţi uniţi în ideea de a protesta în faţa negrijei, a excluderii, a separării, a neiubirii omului de către om.
E drept că modalităţile de protest erau tot acelea ale excluderii, ale delimitării, ca în oglindă, dar ceea ce contează e că solidaritatea şi păşnicia, dansul şi cântecul lor plin şi de băşcălie şi de amărăciune, au fost mult mai puternice şi au arătat lumii faţa adevărată a poporului meu, faţa demnităţii umane care exprima grija faţă de semen, faţă de familie, exprimată preponderent cuminte şi frumos cu mijloacele sufletului.
Astfel, în VEDEREA mea, marele dar al zilei de ieri a fost acela al regăsirii solidarităţii care ne-a re-unit în iubire şi grijă faţă de aproapele nostru. Popor plămădit într-o religie a Iubiriii fiind, ne-am trezit ieri într-un moment de UNIME, îmreună ca UNUL în neacceptarea separării şi a excluderii. Sigur că vorbesc de o trezire simbolică, sigur că mi se poate reproşa idealismul cu care extrapolez un moment de revoltă la grandoarea Unimii, însă ceea ce nu se poate nega este faptul concret că majoritatea românilor aflaţi în stradă ieri îşi uitau propria amărăciune în faţa ameninţării bătrânilor şi a copiilor. De neacceptat i s-a părut românului în aceste zile, mai cu seamă tăierea pensiilor şi a indemnizaţiilor/alocaţiilor pentru copii. Şi asta, în contextul în care mai bine de trei sferturi din populaţie o duce prost şi se află, conform statisticilor, la limita insolvabilităţii.
Aşa se face că, în miezul nopţii care a trecut, sufletul meu binecuvântând sufletul neamului meu, mi-a fulgerat fiinţa cu bucuria demult pierdută de a mă fi născut român. E drept că nu m-a bătut niciodată gândul emigrării, dar obida că sufletul acestei naţii doarme m-a încercat de multe ori. De aceea semnele trezirii m-au făcut să mă bucur într-un moment în care starea generală de spirit e mult mai aproape de "Doină".
| sanatatea_ochilor.doc |
